Manchester City a luat premiul cel mare în Premier League: e campioană pentru a doua oară în ultimii trei ani.
A fost sezonul cu:
– prestaţia excelentă a celor de la Liverpool. Echipa care a jucat cel mai frumos fotbal din Premier League a sfârşit pe doi, nedrept ar spune unii. Dar vina este doar a lor – nu au pierdut campionatul pentru că City au fost o trupă mai puternică ci pentru că atunci când a contat cu adevărat, cei de la Liverpool au clacat. Se întorc după cinci ani în UCL, au o trupă tânără şi destul de bună (cel puţin de la mijloc în sus), un antrenor care ştie ce face. Dacă îl ţin pe Suarez şi mai aduc ceva jucători (în momentul ăsta nu au lot de 2 competiţii, darămite de 4) va fi din nou un competitor la trofeul EPL.
– debutul lui Pelegrinni pe banca lui City. Venit pe valul Malaga, MP a preluat un lot foarte valoros individual dar nu foarte bun ca întreg. A citit excelent ţesătura de relaţii dintre vedetele lui City, a imprimat un joc spectaculos în prima parte a campionatului (20 de meciuri fără înfrângere în două luni, 18 victorii şi două egaluri) şi unul de croazieră în cea de a doua parte. A avut tăria să fructifice la maxim chiflele lui Liverpool şi aşa a devenit primul antrenor din afara Europei care câştigă Premier League. Titlu lui City i se datorează într-o mare măsură.
– micro-era Moyes la United. Venit după sfertul de veac al lui Sir Alex Ferguson, la recomandarea acestuia, David Moyes a făcut praf şi pulbere sezonul campioanei de anul trecut. Inabilitatea lui DM de a lucra cu jucătorii, filosofia de joc diferită şi nu în ultimul rând ghinionul i-au aruncat pe cei de la United pe 7, în afara competiţiilor europene. Este prima oară din 95-96 când o campioană en-titre termină sub locul 6. Şi au trecut 23 de ani de când United nu a mai fost sub 6!
– reînscăunarea lui Jose Mourinho la Chelsea. A pornit cu stângul când l-a împrumutat pe Lukaku şi a rămas în veşnicul ieşit din formă Torres, bătrânul Eto’o şi încă nehotărâtul Ba. A imprimat acelaşi joc defensiv şi economicos, a avut aproximativ aceleaşi cifre (GM/GP: 72-15, 72-22 comparativ cu 71-27) ca în primele două sezoane, mai puţin la puncte (95, 91 respectiv 82). Se poate să aibă puţină dreptate când se plânge de lipsa atacanţilor valoroşi dar anul ăsta a marcat cu doar un gol mai puţin decât în trecut. Dar a luat cu 9, respectiv 13 puncte mai puţin. A scos aproape maxim din trupa pe care a avut-o dar faptul că nu a avut o trupă mai bună este vina lui. Până la urmă, a băgat cam 100 de milioane în vară.
– acelaşi scenariu pentru rivalele londoneze, Arsenal şi Tottenham. Pe de o parte, Arsenal lasă impresia că ăsta ar putea fi “anul”, începe bine, joacă frumos, e chiar pe primul loc o bună bucată de timp, pentru ca apoi să sucombe sub povara propriilor erori. De cealaltă parte, îi avem pe aceşti “wanna be” de la Spurs care anunţă la începutul sezonului că se bat la titlu pentru ca mai apoi, după o serie de reajustări succesive ale obiectivului (etapa 10 – e bun şi un loc pe podium, etapa 22 – un loc de UCL ar fi foarte bun, etapa 34 – să rămânem pe loc de EL), sfârşesc sub podium dar îşi jură în barbă ca la anul va fi altfel.
– cele mai multe schimbări de antrenori: 10 manageri nu au mai prins ultima etapă, record absolut în Premier League!
Un sezon agitat, un sezon în care valorile s-au mai nivelat (în jos ar spune răutăcioşii), un sezon care devine bază de pornire pentru următorul: City vrea să facă dubla, Liverpool vrea să confirme, Chelsea vrea să ia titlul, Arsenal vrea să spargă ghinionul, United vrea să revină.
O serie interesantă de date statistice despre sezonul 2013/2014 şi fişele financiare al echipelor.
