Nu ştiu dacă în Portugalia există proverbul ăsta – dar mă gândesc că nu, atâta timp cât the special one s-a făcut iarăşi frate cu rusul, doar, doar va ieşi de o UCL sezonul următor.
Bine, vorbim de o ciorbă de 35-40 de milioane de lire (pe 4 ani) şi promisiunea unor fonduri generoase la dispoziţie, care vor putea satisface şi cele mai fine gusturi în materie de jucători.
Mourinho a ales bine să vină în Anglia acum, când încep cei trei ani de graţie în care fotbalul englez va fi îngropat în maldărele de bani din drepturile de televizare. S-a gândit să fie acolo, pe poziţie, când vine caşul. În plus, la fel ca şi data trecută vine într-un moment destul de accesibil privind performanţa sportivă – manchesteristele au schimbat băncile şi durează până se formează ceva competitiv, Arsenal e Arsenal, iar Spurs vor mult dar pot puţin.
Aşa că, cu o salbă de jucători bine cotaţi şi puţin noroc, Mou se va înscrie rapid pe prima poziţie în lista favoriţilor la titlul din Premier League.
Pe de altă parte, citeam zilelele trecute că Emenalo şi-ar fi prezentat demisia în faţa lui Abramovic motivând că nu poate lucra cu cel ce va să vie. Rusul nu a marşat şi îl păstrează pe cel ce este cureaua de transmisie între el şi echipă, omul despre care se spune că n-ar fi clipit când i-a dat afară pe alde Ancelotti, Di Matteo.
Mou vine la Chelsea pe un mare val, cu un imens capital de imagine. Atât între suporteri cât şi în ce a mai rămas din vechea gardă. Pare un imens avantaj, este – cel puţin în acest moment -, dar ataşat de acest val vine la pachet şi o aşteptare imensă. Chelsea trebuie să presteze la cel mai înalt nivel.
Şi un titlu nu cred că e de ajuns.
