Sau Genovese syndrome e un fenomen psihologic în care, cu cât numărul oamenilor care văd/trec pe lângă/asistă la o situaţie periculoasă pentru o persoană este mai mare, cu atât şansele ca victima să fie ajutată sunt mai mici. Cu alte cuvinte, cu cât suntem mai mulţi – cu atât suntem mai indiferenţi. Documentarea acestui fenomen a avut ca punct de pornire moartea doamnei Catherine Genovese iar de atunci s-au făcut tone de studii şi experimente care certifică indiferenţa mulţimilor – 1, 2, 3. Başca, crunta realitate.
Cel mai recent studiu e făcut de Universitatea din Bornemouth şi introduce o chestiune nouă în ecuaţie: participanţii (bystander-ii) aparţin unui grup bine definit iar victima, fie face parte din acelaşi grup, fie are aceleaşi afinităţi cu grupul dar e neutră când vine vorba de simpatii. Mai exact, au fost aleşi 40 de suporteri ai lui Arsenal iar victima era fie – la fel – suporter al celor de la Arsenal (cumva, parte din grup), fie era un microbist dar fără să fie suporter al Arsenalului (purta doar un tricou roşu fără nici identificare).
Experimentul s-a desfăşurat într-o realitate virtuală – fanii, grupaţi câte 10, au fost introduşi într-o cameră unde un computer a creat o situaţie în care un individ atacă violent victima noastră. Măsurătorile fac o delimitare clară între acţiunea verbală şi cea fizică a membrilor grupului în cele două situaţii – victima este parte a grupului (fan Arsenal) sau nu. Diferenţele de interacţiune mi se par mari, foarte mari. Interesantă e şi diferenţa de implicare dintre momentul când percepţia a fost “se uită la mine/noi” şi “se uită la mine/noi cerând ajutor”. 🙂
Studiul pleacă de la suporteri/galerii dar ţinta e undeva mai sus – reacţia autorităţilor în cazul unor situaţii conflictuale pe o scara mai mare, cu implicarea unor grupuri sociale bine definite.
Asta, apropo de BLATter şi ideile lui creţe privind penalizarea echipelor pentru imbecilitatea fanilor.
