Pentru prima dată de cînd tot joacă El Clasico (şi îl tot pierde), Mourinho a lăsat prudenţa şi cotonăgeala la o parte şi a intrat cu o echipă mai degrabă ofensivă.
Din păcate, introducerea lui Ozil între Di Maria şi Ronaldo s-a dovedit foarte neinspirată, neamţul fiind mai mereu depăşit pe faza de recuperare şi ineficient atunci cînd trebuia să lanseze atacul. Di Maria a pedalat în gol iar despre Ronaldo nu avem ce spune. Citeam pe undeva că a fost “un element periferic”. Însă dacă ar fi marcat de 2-0 (sau chiar de 2-2) poate ar fi primit mai multe aprecieri.
De partea cealaltă, Barcelona a început de la 0-1 şi cel puţin în primele 20-25 de minute au fost uşor incomodaţi de presingul făcut de Real. Apoi, Guardiola a schimbat dispunerea tactică – Puyol a trecut fundaş dreapta şi din acel moment Ronaldo nu a mai contat, Alves a urcat aripă dreapta, Bousqet a devenit fundaş central, Fabregas a trecut mai în spate şi central, iar Sanchez a trecut în mijlocul atacului.
Scurt şi cuprinzător, aşa că Messi s-a trezit cu ceva spaţiu, a luat mingea şi i-a infiltrat-o lui Sanchez care n-a iertat. Al doilea gol a fost bazat pe principiul “nu ai cum să marchezi dacă nu şutezi“, iar al treilea a fost o mostra de contraatac – deşi a durat puţin mai mult decît standardul din industrie (12 secunde).
Mourinho a tot căutat să contrabalanseze mişcarea lui Guardiola dar nici mutarea lui Ronaldo pe dreapta, nici schimbul Ozil cu Kaka şi nici introducerea lui Higuain nu au reuşit. În afară de faptul că Realul a reuşit să rămînă energică pînă la capăt, toate încercarile lui Mou au fost ineficiente.
Dacă aşa joacă Barcelona cînd nu prea e în formă, atunci ne aşteaptă vremuri grele 🙂
Bonus si un rezumat mai extins:
