Era minutul 3 al partidei Romania v Muntenegru şi comentatorii digisport au spus pentru prima oară că arbitrele “ne fură”. Şi din acel moment aşa a rămas: ne fură. Au trecut repede peste erorile care ne avantajau (“aici ar fi trebuit 7m pentru muntenegrence… dar în fine, mergem mai departe”) şi au pisat constant telespectatorul cu marota furtului. La final cine nu ar fi băgat mâna în foc că nu ne-au furat?
Că până la urmă singura chestiune care a rămas în picioare a fost un dublu dribling, făcut de o adversară la scorul de 34-33 pentru ele, cu 40 de secunde înainte de final, pare să nu mai conteze.
Mojicia
Cea mai titrată handbalistă şi-a pus poalele în cap şi “a fost un car de nervi”. Ba chiar şi-a permis să deposedeze de cetăţenie pe oricine nu a văzut lucrurile ca ea. Un gest, un comentariu de o mojicie rară, nu te aştepţi la aşa ceva de la un sportiv de talia ei. Ea fiind cea care cere “respect”, nu-i aşa? Dar nimeni nu e perfect.
Complexul
E un complex de inferioritate pe care îl văd din ce în ce mai des: “e un complot”, “nu ne lasă să scoatem capul” etc, ştiţi poveştile. În cazul de faţă nimic despre ratările clare din poziţii simple, nimic despre defensiva tip şvaiţer. Nimic despre faptul că am câştigat un singur meci (1!) şi ăla cu o aruncare excepţională. Nimic despre propria prestaţie, întotdeauna este vinovat celălalt, “străinul”.
Eşecul
Da, cel mai bogat campionat de handbal din Europa nu scoate nimic. Nimic în competiţiile europene, nimic la nivelul naţionalei. Competiţia internă s-a transformat într-o Cântarea României între diverse primării care nu îşi permit (încă) să spargă banii în fotbal şi s-au refugiat în handbal. Şi l-au făcut praf.
Dar dacă ne amintim asta vedem că tot sistemul e pe o altă lume. Şi da, acel 2% e mai important decât pare. De acolo se porneşte.
