Sau pe limba lor: Con este, ya solo quedan dos, señores.
Barcelona a pus deoparte La Liga şi a setat azimutul pe Copa del Rey (cu Bilbao, pe 30 mai) şi UEFA Champions League (cu Juve, pe 6 iunie).
Confirmarea titlului a venit aseara, pe stadionul lui Atletico, la capătului unui meci muncit. Tensiune mare, mai ales la gazde, şi sincer cred că a fost o tensiune gratuită. E dezastru că au luat bătaie de la Barca? S-a făcut gaură în cerul Madridului?
Barca închide sezonul în stil de mare campioană, câştigând-ul matematic fix pe terenul campioanei en-titre. A fost un sezon clasic, împărţit oarecum în două: noiembrie – început de martie a condus Realul, pentru ca odată cu venirea primăverii Barcelona să preia primul loc şi să câştige în final.
Tripla Messi – Neymar – Suarez e ingredientul spre care se uită toată lumea când vine vorba de atribuit merite pentru acest sezon. Dar să lărgim puţin cadrul şi să-l includem şi pe Luis Enrique.
În prima jumătate a sezonului Barca a ţinut aproape de Real dar victoriile erau, uneori, întâmplătoare (genul, echipele mari câştigă şi atunci când nu joacă bine). În iarnă, odată cu caftul între Enrique şi Messi, ceva s-a schimbat. Tactic, centrul de greutate al sistemului oferit de Barca s-a mutat de la mijlocul lui Xavi (prea puţin jucat) şi Iniesta spre trio-ul din faţă (M-N-S). Cu alte cuvinte mai puţine floricele şi zeci de pase scurte, laterale, şi mai multe mingi pe ăia de pot să dea goluri. Şi la mişcarea asta au aderat, în sfârşit, toţi jucătorii.
De altfel, Enrique renunţase încă din startul sezonului la Xavi (şi asta se prea poate să fi fost un motiv al certurilor), încercase diverse variante – Rafinhia, Rakitic – dar la nivelul lotului a fost o inerţie destul de mare. Din ianuarie – februarie lucrurile s-au schimbat şi odată cu acomodarea (şi integrarea) lui Suarez, Barca a schimbat vitezele mai ceva ca Vettel.
Şi, din fericire pentru catalani, Realul l-a avut doar pe CR7 şi nu prea l-a avut pe Modric.